Nu numai dar şi în Bucureşti m-am îndrăgostit. Ce oraş! Nu este uşor aici să te acomodezi. Si eu am trebuit la început să mă strădui. Dar când te uiţi în sensul adevărat al cuvântului în spatele faţadei te impresionează. Bucureştiul este rece, gălăgios, murdar, urât, gri şi prăfuit – ca şi un om, care este marcat de viaţă. Acest oraş îl simţi, poţi să auţi strigătul lui de ajutor, mândria lui lezată, timiditatea lui şi tristeţea lui. Nici un alt oraş nu mia vorbit aşa de detaliat şi de deschis despre el şi în acelaşi a rămas enigmatic.

Când mă gândesc la Bucureşti, îmi amintesc de omul, care a încercat să mă determine să renunţ cu lacrimi în ochii să nu fotografiez palatul Poporului, această pată de ruşine, printre Bucureştiul plini de biserci vechi şi tramcaie. Mă gândesc la căşuri de gunoi de un albastru deschis, la aleei pline de copaci pe care o siluetă slabă a unei femei care aruncă trei bucăţi de hârtie la un coş de gunoi. Mă gândesc la cartiere infinite în construcţie care seamînă cu blocuri, dar care nu sunt. Mî gândesc la câine vagabonzi, la trotuare pe care se află maşini parcate, trpte rulande nefuncţionabile, vânzători stradali şi acest oraş mă impresionează încă.